Odata cu semnarea tratatului de aderare al Romaniei la Uniunea Europeana, apar noi intrebari cu privire la marcile comunitare si la interferenta acestora cu marcile inregistrate deja in Romania.

Proprietatea intelectuala, si implicit dreptul marcilor, este guvernata de o serie de conventii internationale care nu stabilesc insa drepturi „internationale” de proprietate intelectuala, ci numai consacra proceduri de recunoastere a drepturilor legiferate deja intr-un stat, pe teritoriul altui stat. Statele membre nu au abordat perspectiva unificarii totale a legislatiilor nationale existente in domeniu, ci doar instituirea unui mecanism de protectie la nivel comunitar, la care titularii drepturilor sa apeleze ca la o alternativa a mecanismelor nationale. Din acest motiv a fost gândit un nou sistem regional pentru protectia marcilor, pe care-l vom denumi în continuare ”sistemul marcii comunitare”.

Masurile adoptate in aceasta privinta au urmarit sa creeze o marca ce se va putea inregistra in toata Uniunea Europeana, pe de o parte, si sa armonizeze regimul juridic al marcilor nationale si protectia oferita acestora, pe de alta parte. Primul pas a fost reprezentat de adoptarea Directivei nr. 89/104/CEE, prin care s-au armonizat conditiile de inregistrare a marcilor nationale si drepturile conferite de astfel de marci. Directiva enumera drepturile pe care le confera marca si face mentiuni cu privire la conditiile de fond referitoare la inregistrarea marcii, licente si utilizarea marcii.

Directiva Comunitara 89/104/CEE din 21 decembrie 1988 stabileste o serie de principii care trebuiau sa fie respectate de catre toate statele Uniunii în legatura cu protectia marcilor, stipuland ca „statele membre pastreaza de asemenea libertatea de a stabili dispozitiile de procedura privind înregistrarea, decaderea din drept sau nulitatea marcilor dobândite prin înregistrare”, lasand astfel la latitudinea tarilor membre o serie de optiuni. In concluzie, desi bazate pe aceeasi directiva, legile nationale ale statelor membre erau libere sa aiba diferente semnificative.

Acest pas a fost urmat de adoptarea Regulamentului nr. 94/40/CE al Consiliului privind inregistrarea marcii comunitare, regulament potrivit caruia marca europeana, unitara si autonoma, produce aceleasi efecte pe tot teritoriul comunitar si beneficiaza de protectia oferita de un singur set de reguli. Acest regulament a fost completat de Regulamentul nr. 2868/95/CE al Comisiei pentru punerea in aplicare a Regulamentului nr. 94/40, continând reguli cu privire la inregistrarea marcii, detalii cu privire la reprezentarea marcii, la prioritatea depunerii cererii de inregistrare, la licente. Ulterior, Regulamentul nr. 216/96/CEE al Comisiei a stabilit procedura in fata camerelor de recurs ale Oficiului pentru Armonizare in cadrul Pietei Interne. 

Sistemul marcii comunitare este administrat de catre „Oficiul de armonizare in piata interioara” – OHIM, cu sediul la Alicante, in Spania, oficiu in fata caruia se deruleaza procedura de inregistrare a acesteia.

Marca comunitara se bucura de o protectie uniforma pe teritoriul tuturor tarilor care fac parte din Uniunea Europeana, ceea ce inseamna ca de la momentul la care Romania se va alatura celorlalte tari din Uniune, marca comunitara va produce efecte si pe teritoriul tarii noastre.

Marca inregistrată in Uniunea Europeana conferă titularului acesteia drepturi valabile pe intreg teritoriul comunitar, titularul unei astfel de marci putand sa comercializeze produsele sau serviciile inregistrate sub marca respectiva in intreaga Uniune. Inregistrarea marcii europene are la bază o procedură singulară, care simplifică politica generală a mărcilor inregistrate, acestora aplicandu-se un singur sistem juridic pentru toata Uniunea Europeana, iar formalitatile de inregistrare si costurile sunt mai reduse decât daca inregistrarea s-ar face in fiecare tara in parte.

De asemenea, marca europeana nu poate fi transferata, nu poate face obiectul unei renuntari, a unei decizii de decadere sau de nulitate si folosinta ei nu poate fi interzisa decat pentru toate tarile membre ale Comunitatilor Europene.

Dezavantajul inregistrarii unei marci comunitare rezida in imposibilitatea inregistrarii acesteia daca o singura tara refuza inregistrarea acesteia pe teritoriul sau din diferite motive (cel mai des invocandu-se motivul existentei unei marci anterioare identice). De asemenea, timpul necesar obtinerii unei decizii definitive este mult mai indelungat decat in cazul procedurii nationale.

Un alt dezavantaj major al marcilor comunitare este acela ca titularii marcilor vor trebui sa suporte costuri semnificative pentru a-si apara drepturile. Astfel, cu cat o marca va fi mai cunoscuta va deveni mai tentanta pentru concurenti, acestia depunand cereri de inregistrare a aceleiasi marci. Cum in sistemul marcii comunitare, Oficiul de armonizare in piata interioara nu examineaza marca decat in raport cu motivele absolute de refuz, titularul primei marci va trebui sa depuna de fiecare data opozitii, in caz cotrar riscand ca aceasta marca sa „slabeasca”, existand marci asemanatoare sau identice pentru produse similare.

Cele mai importante caracteristici ale sistemului marcii comunitare care vor avea poate cele mai mari implicatii în momentul aderarii României la Uniunea Europeana sunt caracterul unitar al marcii comunitare si principiul coexistentei marcii comunitare cu marcile nationale.

Conform principiului caracterului unitar, marca trebuie sa aiba aceeasi întindere a protectiei (aceeasi lista de produse si servicii) pe tot teritoriul Uniunii Europene, conferind titularului un drept exclusiv de a interzice tertilor utilizarea semnului inregistrat ca marca comunitara in activitatile comerciale sau industriale pe tot teritoriul Uniunii; în situatia în care o parte sau toata lista de produse si servicii a fost refuzata cel putin pe teritoriul unui stat membru, restrângând lista initiala, marca va fi înregistrata în toate statele (inclusiv în cele care n-au avut nici un motiv de refuz) pentru lista restrânsa. Daca cel putin într-unul dintre state cererea de marca a fost respinsa pe întreaga lista de produse si servicii, cererea de marca va fi respinsa pe tot teritoriul Uniunii Europene. In acest caz, titularul are deschisa calea mult mai anevoioasa si mai costisitoare a inregistrarilor nationale.

De asemenea, arhitectura comunitară a dreptului mărcilor prevede coexistenţa mărcii comunitare cu cel al regimurilor naţionale ale mărcilor si de asemenea, cu sistemul international de inregistrare a marcilor. Ţinând cont de interesul şi necesităţile lor, operatorii economici pot alege intre mărcile naţionale, pentru fiecare teritoriu naţional, marcile internationale inregistrate conform Sistemului de la Madrid şi marca comunitară, pentru intreg ansamblul Comunităţii

In schimb, daca o marca comunitara a fost refuzata deoarece nu a putut fi înregistrata în unul sau mai multe state membre, dar putea fi înregistrata în altele, solicitantul poate opta în a-si transforma (converti) cererea de marca comunitara în cereri nationale, în statele în care cererea de marca comunitara nu a primit refuz la înregistrare. Astfel, Regulamentul marcii comunitare prevede in art. 108 alin 1 prevede ca „solicitantul sau titularul unei marci comunitare poate sa ceara transformarea cererii de marca comunitara sau a marcii comunitare inregistrata, in cerere de marca nationala producand efecte in statele membre indicate in cererea de transformare incepand cu data cererii marcii comunitare sau data marcii comunitare inregistrate, in cazul in care cererea de marci comunitare a fost respinsa, retrasa sau este considerata retrasa sau marca comunitara inceteaza sa-si mai produca efectele”.

Principiul coexistentei mai genereaza înca o posibilitate pentru solicitanti: daca un solicitant a avut la un moment dat înregistrata o marca nationala iar ulterior doreste extinderea protectiei acestei marci la nivelul Uniunii Europene, ca marca comunitara, el poate invoca aceasta marca nationala (principiul senioritatii) la înregistrarea marcii comunitare, renuntând la marca nationala, iar dupa înregistrarea marcii comunitare protectia marcii în statul respectiv este continuata prin marca comunitara; prin aceasta solicitantul poate economisi taxele necesare reînnoirii diverselor marci nationale, poate simplifica procedura de urmarire a dosarului marciirespective, etc.

Rezulta ca principiul coexistentei nu înseamna numai ca pe teritoriul unui stat, marca comunitara produce aceleasi efecte juridice ca si marca nationala, dar în anumite conditii, marca comunitara poate fi transformata în marca nationala, dupa cum si marca nationala poate fi transformata în marca comunitara.

O consecinta a diferentei între cele doua sisteme (chiar daca ele coexista pe teritoriul statelor membre), consta în aceea ca marca comunitara (cel putin în raport cu sistemul românesc de protectie a marcii), este mai atractiva si mai ieftina (raportat la numarul de state în care se obtine protectie) pentru cei care doresc sa înregistreze marci. In schimb, pentru cei care au patruns în sistem si trebuie sa-si apere drepturile, implica costuri mai mari, intrucat in sistemul marcii comunitare Oficiul nu mai face o cerecetare in raport de marcile anterioare. Astfel, cererea de marca comunitara se publica, urmand ca cei interesati sa faca opozitii, Oficiul nemaiavand astfel un rol activ, cum se intampla in sistemul national, urmand ca cei interesati sa formuleze opozitii in cazul in care considera ca le-au fost incalcate drepturile.

Exista inca un aspect important, si anume acela al marcilor de blocare, (acele marci inregistrate in scopul blocarii intrarii pe piata a unui concurent, acesta aflandu-se in imposibilitatea folosirii marcii). In acest caz, conform actualulului sistem national din România, apararea drepturilor o face OSIM din oficiu. În cazul sistemului comunitar, este greu de presupus ca titularul unei marci de blocare poate face dovada utilizarii si dovedirii riscului de confuzie si asociere ”în concret” si ”în abstract”, pentru a se putea apara. Pe de alta parte, este de asemenea greu de presupus ca-si va permite sa cheltuiasca bani pentru apararea drepturilor în cazul în care nu utilizeaza aceasta marca.

Consecinta ar fi ca, desi se aplica acelasi principiu al coexistentei, diferenta de procedura în cazul sistemului comunitar duce la descurajarea celor care doresc sa înregistreze marci de blocare.

O alta implicatie al principiului coexistentei este acela ca indiferent daca o marca a fost înregistrata ca marca nationala sau ca marca comunitara, ea produce aceleasi efecte pe teritoriul national: la înregistrarea marcilor nationale sunt avute în vedere ca drepturi anterioare nu numai marcile nationale, ci si cele comunitare iar la înregistrarea marcilor comunitare sunt avute în vedere si marcile nationale (nu numai cele comunitare) care pot fi opuse de catre titularii lor la înregistrarea marcilor comunitare.

Bineînteles ca analiza contrafacerii marcilor comunitare pe un teritoriu national se face absolut similar ca în cazul marcilor nationale.

În Documentul de pozitie complementar II al României, la capitolul 5 care se refera la Dreptul societatilor comerciale, se stipuleaza ca România accepta în întregime acquis-ul comunitar în vigoare la data de 31 decembrie 1999, nu solicita nici o perioada de tranzitie sau derogare si declara ca va fi în masura sa aplice în întregime, la data aderarii, acest acquis. România si-a reafirmat acordul cu propunerile UE din pozitia comuna, ca marcile comunitare care au fost înregistrate sau pentru care s-a depus cerere de înregistrare înainte de data aderarii sa fie automat extinse pe teritoriul României, dupa aderarea României la UE.

Drept urmare la data de 01 ianuarie 2007, în momentul aderarii României la Uniunea Europeana, toate marcile comunitare vor fi automat extinse si vor produce efecte pe teritoriul României conform articolului 142 bis paragraph 1 din Regulamentul 40/94 privind marcile comunitare.

Trebuie precizat faptul ca marcile comunitare se vor extinde pe teritoriul României si nu marcile nationale pe teritoriul UE.

Desigur, în momentul aderarii României la Uniunea Europeana pot aparea contradictii între caracterul unitar al marcii comunitare si principiul celor doua sisteme. Astfel, pentru a respecta caracterul unitar, marcile comunitare înregistrate înaintea aderarii României trebuie sa-si extinda efectele în România (caracter unitar).

In cazul in care marcile nationale sunt identice sau similare cu marcile comunitare, înregistrate pentru produse identice sau similare, desi înregistrate cu buna credinta, acestea nu pot coexista fara o intelegere din partea titularilor in acest sens.

Astfel, in functie de momentul la care s-au inregistrat marcile, exista doua solutii in cazul in care titularii nu incheie un acord in vederea coexistentei marcilor.
In cazul in care marca nationala este inregistrata anterior, se interzice utilizarea marcii comunitare pe teritoriul national, dar aceasta ramane valabila pe restul teritoriului comunitar, unde marca romaneasca nu poate fi  folosita.

In schimb, daca marca comunitara este „mai veche”, se poate solicita anularea înregistrarii marcii nationale.

Rezulta ca desi sistemul national coexista cu cel comunitar, nu înseamna ca trebuie sa coexiste si marcile identice sau similare, desi la data respectiva au fost înregistrate cu buna credinta, daca în utilizare ele sunt de natura sa creeze riscul de confuzie sau asociere pentru consumator.

In concluzie, la momentul conflictului dintre marca nationala si marca comunitara se va aplica principiul prioritatii inregistrarii astfel ca pe teritoriul Romaniei va supravietui marca mai inainte inregistrata.

Toate conflictele privind marcile vor fi solutionate amiabil (prin incheierea de acorduri de catre titularii celor doua marci) sau prin investirea instantelor judecatoresti cu cereri de anulare inregistrare marca, admiterea unor astfel de cereri putand  conduce la inregistrarea unor pagube insemnate de catre titularii unor marci notorii pe teritoriul Romaniei, dar inregistrate ulterior inregistrarii unor marci identice comunitare.

About Author